Există femei convinse că ele nu ştiu să impigă pentru a-şi aduce copilul pe lume. Există şi cadre medicale convinse că femeile nu ştiu să împingă. Aşa ne arată până şi filmele şi uite aşa ajungem să credem că este normal: femeia să stea întinsă pe spate ascultând sugestiile personalului medical care îi spune când să împingă, cât să împingă şi unde să împingă.
Vestea bună este că există un cu totul alt adevăr legat de împins.
Haideţi să facem un exerciţiu de imaginaţie. Să ne închipuim că simţi nevoia de a merge la toaletă. Intri tu liniştită în baie şi te aşezi pe minunatul wc. Când ţi-e lumea mai dragă, apar tot felul de persoane pe lângă tine care îţi spun că trebuie să ţii picioarele mai depărtate, genunchii mai sus decât şezutul, că trebuie să tragi aer în piept şi să împingi lung şi în fund când îţi spun ei, să dai drumul la aer şi să continui să împingi, că doar aşa va ieşi ceea ce trebuie să iasă. Între timp lumina a devenit una demnă de o nocturnă pe stadion, vocile sunt tot mai stridente, încurajările sunt din ce în ce mai accentuate, de fac invidie chiar şi majoretelor.
Ţi se pare ireală această imagine? Sau seamănă uluitor de bine cu ceva ce ai trăit deja sau poate ai văzut prin filme?
Poate sună urâtă comparaţia dintre a defeca şi a naşte dar este un exemplu foarte clar despre cum organismul nostru ştie ce să facă fără să fie dirijat şi manevrat din exterior. Fenomenul de expulzie al fătului este unul involuntar, o acţiune pe care corpul tău o face.
Femeia ştie să expulzeze bebeluşul singură în cea de a doua fază a travaliului.
Femeia ştie să îşi aducă bebeluşul pe lume :
Dacă i s-ar explica naturaleţea reflexului de expulzie cu care fiecare corp este înzestrat. Nu este nevoie să împingi forţat – corpul face treaba singur, condiţia esenţială este să nu îi stai în cale!
Dacă ar fi pusă în condiţia să se cunoască şi să se asculte încă din sarcină, făcând exerciţii de relaxare, învăţând cum să respire şi să se relaxeze profund, izolandu-se de stimulii externi, ascultăndu-şi bebeluşul şi propriul corp.
Dacă în sala de naşteri ar fi linişte.
Dacă în sala de naşteri ar fi o atmosfera intimă.
Dacă în sala de naşteri ar fi persoane dispuse să susţină, nu să intervină.
Dacă în sala de naşteri ar exista persoane cu încredere în capacitatea femeii de a naşte şi a bebelusuluid e a veni pe lume.
Dacă în sala de naşteri s-ar respecta timpul fiecărei mămici în parte şi s-ar înţelege că nu suntem roboţei programaţi să ne dilatăm în 8 ore şi să expulzăm într-o oră.
Dacă femeii i-ar fi permis să stea în orice poziţie îşi doreşte şi în care ea se simte comodă.
Fiecare femeie ar şti să îşi însoţească bebeluşul în această lume: împingând atunci când simte nevoia, respirând în jos sau pur şi simplu aşteptând fără a face absolut nimic mai mult decât corpul ei ştie cel mai bine să facă. Cert este că ea nu are nevoie de îndrumare în acele momente!
Nu are nevoie să i se spună “împinge în vagin ”.
Nu are nevoie să i se bage un deget în vagin pentru a-i indica unde trebuie să împingă.
Nu are nevoie de încurajări de genul “hai împinge încă un pic”.
Nu vrea să audă “trage aer în piep şi împinge cât poţi tu de tare”, care apropo, este una dintre cele mai aberante indicaţii, pentru simplu motiv că te privează de oxigen atât pe tine cât şi pe bebeluş ducând uneori la suferinţă fetală. Unde mai pui că în momentul în care tu te încordezi pentru că trebuie să împingi, bebe întâlneşte nişte muşchi rigizi în calea lui în canalul de naştere, acest lucru ducând ulterior la lacerări şi rupturi ale perineului, care pot fi evitate dacă se urmează instinctul natural de expulzie cu care toate suntem înzestrate.
Manevra Valsalva (că aşa se numeşte împinsul forţat cu ţinutul respiraţiei şi bărbia în piept) despre care Organizaţia Mondială a Sănătăţii spune că nu aduce nici un beneficiu, din contră, poate provoca hipoxie şi presiune pe căpuşorul copilaşului, nu favorizează coborârea şi rotarea bebeluşului în canalul naşterii, face în aşa fel încât contracţiile să fie mai dureroase şi mai puţin eficiente, poate provoca lacerări la nivelul colului uterin şi al perineului. Împinsul forţat pe masa ginecologică în poziţie litotomică împiedică ascultarea şi urmarea instinctului natural de expulzie ducând la un efort excesiv şi folosirea tot mai deasă a manevrei Kristeller (împingerea pe fundul uterului sau faimosul cot în burtă)şi a epiziotomiei. Lacerările profunde şi rana provocată de epiziotomie măresc riscul de infecţii şi formarea hematoamelor, ducând astfel la o interacţiune scăzută cu nou născutul după naştere şi la probleme în alăptare.
Acum că treaba cu împinsul este puţintel mai clară, te rog să mai faci un exerciţiu. De data aceasta nu doar de imaginaţie. Te rog chiar să îl faci.
Ia o minge de tenis şi poziţioneaz-o în zona perineului, mai exact în zona vaginului, acolo pe unde iese bebeluşul la naştere, încercând să stai cumva sprijinită pe minge. Apoi încordează muşchii perineului/vaginului, strânge tare şi fii atentă la senzaţia pe care o ai în acel moment. Apoi relaxează profund zona şi fii atentă la ceea ce simţi. Ai impresia că muşchii perineului se mulează pe mingea de tenis. Acum vin şi te întreb: care dintre cele două situaţii ţi-ar plăcea să o ai la naştere? Tensiune sau relaxare? Să simţi cum muşchii se mulează pe minge sau cum aceştia o resping încordându-se. Eu am făcut acest exerciţiu în cadrul cursului perinatal făcut la spitalul unde urma să nasc. Mi s-a părut util tocmai pentru că mă ajuta să cunosc o parte a corpului esenţială în momentul naşterii.
Şi dacă exerciţiul cu mingea de tenis nu este suficient atunci te provoc să îţi imaginezi cum este posibil ca vaginul să se lubrifice şi să devină elastic doar la gândul unui minunat orgasm. Totul pleacă de la gând! Dacă te autoeduci să gândeşti pozitiv despre momentul expulziv, sunt şanse foarte mari să nu simţi altceva decât presiune, nu durere. Durerea este un simplu indicator că ceva nu merge cum trebuie, că poate ar trebui să schimbi poziţia pentru a te simţi mai comfortabil sau pur şi simplu să nu te opui instinctului coprului tău în acele momente ci să îl asculţi şi să îl susţii. Actul sexual este plăcut atunci când te abandonezi, când te deschizi ca o floare. La fel trebuie să te deschizi, vizualizând o floare, şi în momentul expulziei bebeluşului tău.
Am întâlnit mămici care au mărturisit după naştere că în momentul în care au încercat să preia controlul şi să împingă forţat sau atunci când au încercat să se abţină de la a-şi urma dorinţa de a împinge au simţit durere. Când au lăsat ca lucrurile să decurgă aşa cum natura le-a lăsat, senzaţia de durere a dispărut. Doula mea de suflet mi-a mărturisit că la a doua naştere ea nu a împins deloc, în nici un fel, şi bebeluşa ei a venit pe lume atât de lin şi frumos. Am o prietenă cu doi copilaşi care mereu mi-a zis că atunci când vine faza expulzivă nu mai simţi durere. Până să nasc nu am crezut-o, recunosc! Este esenţial să nu împingi forţat ţinându-ţi respiraţia. Este esenţial să împingi când simţi tu nevoia nu când îţi spune altcineva să faci asta. Nimeni nu va şti mai bine ca tine când şi mai ales dacă vei simţi nevoia să împingi, oricâte monitoraje ai avea pe burtică. Trebuie să te conectezi cu tine şi să îţi asculţi corpul.
Relaxarea în acele momente poate fi de mare ajutor, dar, dacă vrei relaxare trebuie să fii conştientă că trebuie să exersezi încă din timpul sarcinii, să îţi cunosti muşchii perineului, să înveţi să îi relaxezi, să observi ce îi tensionează şi ce anume îi ajută să se menţină relaxaţi. Trebuie să faci puţină practică. Sunt nişte muşchi pe care multe dintre noi nici nu prea ştim că îi avem şi că putem să îi controlăm (să îi lăsăm relaxaţi în mod voit) până în momentul naşterii.
Dar aşa cum îmi place să spun: sarcina este un drum de autocunoaştere pe care trebuie să păşim cu mintea şi inima deschise către noi înşine în primul rând, şi către bebeluşul nostru în cel de al doilea rând. Nu uitaţi că protagoniştii naşterii sunteţi VOI şi nimeni altcineva. Nu moaşă, nu medicul ginecolog, nu doula: VOI, tu şi bebeluşul tău susţinuţi de tătic, sunteţi actorii principali ai miracolului venirii pe lume.
Cred că a venit momentul să conştientizăm importanţa naşterii ca proces de trecere de la femeie la mamă, un proces care implică multă energie şi care va aduce cu sine o conştientizare majoră a propriilor capacităţi. Iar ca orice situaţie de tranziţie implică puţină teamă. Însă viaţă ne învaţă că dacă suntem pregătite, putem înfrunta orice obstacol.
Naşterea respectată nu este decât un pod către o nouă viaţă, este acel pod care dacă este destul de solid în momentul în care treci peste el te poţi încarcă de energie pozitivă şi încredere în propriile capacităţi, atuuri foarte utile în nouă viaţă de părinte.
Dar oare unde îşi are originea acest „Împinge!”? Naşterea s-a mutat de acasă la spital, iar moaşele au fost scoase din sala de naşteri în favoarea medicilor obstetricieni bărbaţi(abia la finalul anilor 1970 aveam 25% femei printre studenţii la medicină). La începutul lui 1900 doar 5% dintre femeile din America năşteau în spital. În 1939 50% dintre femei şi 75% dintre femeile care locuiau la oraş năşteau în spital. În 1914 a fost introdusă anestezia la naştere, ba mai mult, a devenit un simbol al progresului posibil prin medicină. Până în anii 1920 medicii au ajuns să creadă că naşterile fiziologice, fara nici o problemă, erau atât de rare încât intervenţiile trebuiau făcute la fiecare naştere, pentru a preveni problemele. Dr Joseph DeLee, autorul celui mai folosit manual de obstetrică la acel moment, a propus un întreg program de control al travaliului şi al naşterii, cu intenţia de a scapă femeile de “relele” care sunt normale “în travaliu şi la naştere”. Specialiştii ginecologi trebuiau să sedeze femeia, să permită cervixului să se deschidă, să îi dea gaz anesteziant în momentul expulziei, să facă epiziotomia, să scoată copilul cu forcepsul, să extragă placentă, să administreze medicamente care să ajute uterul să se contragă şi să coase epiziotomia. Toate aceste lucruri au devenit rutină. Acum singurul lucru care este schimbat este anestezia epidurală care îţi permite să fii trează dar care nu îţi da posibilitatea să simţi cum trebuie contracţiile şi astfel tot altcineva trebuie să îţi spună să împingi, folosind uneori fraza „Împinge! Doar nu vrei să îţi omori copilul!”. Astfel acest “Împinge!” s-a împământenit atât de bine încât chiar şi în faţă evidenteleor ştiinţifice este greu să ni-l scoatem din minte. Este greu să nu ne gândim că dacă nu împingem cu toată forţa noastră, până nu ni se umflă venele pe gât şi nu ne ies ochii din orbită, copilaşul nu va ieşi din canalul naşterii. Doar informându-ne şi exersând încrederea în corpul feminin vom ajunge să ne schimbăm percepţia.
Nașterea este inițierea cea mai profundă în spiritualitate, de care o femeie poate avea parte. (Ibu Robin Lim)
Cunoașterea este putere!
Simona Petroaie
Lion Mentor Association
