S-a adoptat în sfârşit, de către Camera Deputaţilor, legea care reglementează marketingul substituenţilor de lapte matern. Din păcate, o lege nu va schimba decât o parte din ceea ce acum determină o rată atât de mică a alăptării în România. Dar este un pas important. Restul paşilor trebuie să îi facem noi, femeile. Munca “grea” tot pe umerii noştri cade. Noi trebuie să fim determinate pentru a reuşi să alăptăm şi pentru a schimba încet, încet mentalitatea întregii societăţi.
Reacţiile de genul “Eu una nu am avut lapte deloc, ce era să fac, să îmi las copilul să moară de foame?” apar oriunde vine vorba despre alăptare, indiferent de abordare. Femeile, care într-adevăr nu au putut alăpta, se tem că această lege le-ar îngrădi în totalitate dreptul la a primi indicaţii de la un medic pentru lapte praf. Total greşit. Această lege vrea să reglementeze publicitatea la aceste produse, vrea să reducă numărul de medici care sfătuiesc mamele să ofere lapte praf bebeluşilor chiar şi atunci când nu există o exigenţă reală pentru a face acest gest nicidecum să oblige mamele să alăpteze atunci când ele fie nu vor fie nu pot pe motive medicale. Este o lege care îşi doreşte să ofere un cadru propice reuşitei alăptării.
De multă vreme în spatele frazei “nu am avut lapte” văd altceva decât o simplă justificare a faptului că nu au alăptat pentru că se simt în vreun fel sau altul puse la colţ. Văd suferinţă. Văd o suferinţă acută cauzată de faptul că alăptarea nu a avut succes. Este ca un strigăt puternic: “Iartă-mă!”. Este normal. Orice mamă vrea binele propriului copil, iar o mamă ştie instinctiv că ceea ce vine direct de la ea este mai sănătos decât ceva ce vine ambalat într-o frumoasă cutie de plastic sau aluminiu.
În sinea ei, orice femeie ştie că poate, că are de unde, că este mamifer ca toate celelalte mamifere şi că laptele este acolo în sănii ei încă din sarcină. O mamă nu are nevoie de studii ştiinţifice ca să ştie asta. O simte! Simte în străfundul inimii că este aşa. Din păcate de multe ori până să ajungem acolo în adâncul inimii noastre este cale prea lungă şi întortocheată şi renunţăm. În sinea noastră ştim că alăptarea putea fi o reuşită, dar nu a fost să fie din motive externe nouă, doar că este al naibi de dureros să acceptăm asta. Este dureros să accepţăm faptul că am permis celor din jur să ne distragă atenţia de la ceea ce noi ştim şi simţim că putem face.
Şi atunci nu facem decât să ne punem în faţa unui paravan “nu am avut lapte”. Deşi noi în sinea noastră ştim! Instinctul nostru urlă! Problema de bază este că trăim într-o societate în care instinctul matern este pus la colţ de toţi cei care intră în contact cu viitoarea mamă încă din primele zile de sarcină, de la medic, la mamă, soacră, vecină, femeia de servici de la birou, şefa, colega, sau chiar de la vânzătoarea de la chioşcul cu covrigi. Suntem făcute să credem că nu ştim nimic, că nimic din ceea ce simţim nu este adevărat, că sunt doar impresii. E de ajuns să ne gândim câte dintre noi am auzit în sala de naşteri “nu ai faţa uneia care trebuie să nască, sigur va mai dura X ceasuri până să vină pe lume” sau şi mai rău ”neeehhh nu ai cum să simţi nevoia să împingi. Este prea devreme!”. Suntem puse la zid, ridiculizate chiar, făcute să credem că habar nu avem de noi şi de simţirile noastre.
Este voit exemplul din sala de naşteri. L-am amintit pentru că vreau să subliniez faptul că a venit momentul să ne recâştigăm dreptul la o naştere respectată (indiferent dacă vrem naturală, vaginală sau cezariană – da! Şi cezariana poate fi făcută cu respect pentru mamă şi bebe). O naştere blândă va fi temelia reuşitei în alăptare. O mamă care beneficiază de explozia de oxitocină din momentul imediat după expulzie va avea încrederea necesară că este capabilă să alăpteze, va deveni leoaica aceea care îşi va apăra cu ghiarele puiul şi întreagă ei familie.
Revenind la ceea ce ştim! La ceea ce simţim! A venit momentul să învăţăm să ne uităm adânc în sufletele noastre, în inima noastră, în cunoştinţele noastre rămase acolo în interior din generaţii în generaţii, nepătate de marile industrii cu interese financiare. A venit momentul să nu ne mai lăsăm copleşite de exterior. Să ne privim copilaşul în ochi. Acolo vom găsi forţa să depăşim primele momente de posibil discomfort. Informarea este esenţială pentru a identifica imediat existenţa unei probleme şi pentru a şti cui să cerem ajutor, fiind sigure că vom primi sprijin şi nicidecum beţe în roate sau lapte praf în biberoane.
Când vine vorba despre alăptare, mai mult ca niciodată, simt că se crează tabere. Se ating nişte puncte foarte sensibile care împart mamele în tabere bine delimitate. Este greu să te simţi pusă la zid că nu ai alăptat, cum este la fel de greu să fii descurajată la fiecare pas tocmai pentru faptul că alăptezi. Este al naibi de greu să auzi fraze care sunt sau nu menite să te judece pentru că nu ai făcut bine şi de ce ai ajuns să nu mai alăptezi, la fel cum este foarte greu să auzi că nu faci bine că alăptezi la cerere sau că alăptezi după 1 an, sau că alăptezi noaptea de câte ori se trezeşte copilul. Este greu! În fiecare tabăra este greu să stai.
Am realizat că durerea provocată de incapacitatea de a alăpta iese la iveală şi după 30 de ani. Mai ales dacă nu s-a făcut pace cu trecutul. Haideţi să ne privim atent mamele când le vorbim despre alăptare. Mă refer la acele mame, actuale bunici, care nu au reuşit să ne alăpteze, pe noi, din diverse motive (nu aveau ajutor în casă, au trebuit să se întoarcă la muncă pe vremea lui Ceauşescu la 3 luni după naştere etc etc etc). Să privim atent în ochii lor. Să ascultăm atent cuvintele dar mai ales tonul cu care vorbesc despre alăptare. Sunt femei care şi după 30 de ani suferă pentru nereuşita unui gest pe care ele instinctiv îl ştiu ca fiind natural. Suferinţa se întoarce. Durerea este mai mult decât actuală, chiar dacă au trecut ani mulţi de atunci.
Gândiţi-vă câte din cadrele medicale de acum sunt acele mame de acum 30 de ani? Câte dintre vecinele de acum sunt acele mame de acum 30 de ani? Câte dintre soacrele, vânzătoarele de la chioşcul de covrigi, mătuşile, rudele în general, sunt mamele de acum 30 de ani? Dacă ele au simţit că le-a fost furat ceva ce aveau dreptul să trăiască, văzându-ne pe noi că reuşim nu fac altceva decât să retrăiască acea senzaţie de neputinţă, de goliciune rămasă de atunci. Părerile exprimate de ele sunt simple fraze confecţionate şi împachetate atunci pentru a-şi linişti suferinţa. Fraze pe care le fac cadou mai departe şi celorlalte mame. Pentru că în 30 de ani acele fraze au devenit convingeri, crezuri în care ele găsesc mai mult adevăr decât în orice studiu ştiinţific sau discurs al vreunui medic specializat în alăptare cu 30 de ani de experienţă.
De aceea dacă vrem să reuşim să alăptăm trebuie să ne informăm încă din momentul în care decidem că vrem să avem un copil sau din momentul în care testul de sarcină arată atât de mult aşteptatele 2 liniuţe. Doar informarea ne poate da siguranţa de care avem nevoie în primele momente pentru a combate cu o lume întreagă care crede că alăptarea este doar o chestiune de noroc. Trebuie să ne înconjurăm de femei care au alăptat. Să ţinem mereu la îndemână numărul unui consultant în alăptare. Să nu ezităm să cerem ajutor oricând simţim nevoia. Să nu ne sfiim. Să nu ne fie teamă că vom fi judecate. O mamă care a alăptat sau un consultant în alăptare va şti să ne fie alături fără să judece, pentru că ori a trecut prin ceea ce trecem noi, ori a văzut foarte multe mame ca noi şi ştie să ofere suport fără să judece.
Alăptarea este ca o relaţie de iubire, în care se dă şi se primeşte. Aşa cum fiecare relaţie de iubire are propriul echilibru la fel şi relaţia ce se instaurează prin alăptare. Fiecare mamă îşi va găsi propriul echilibru în relaţia cu propriul bebeluş. Este esenţial ca amândoi să se simtă comfortabil în această relaţie. Nu există reţete sau standarde prestabilite. Condiţia esenţială este să ne ascultăm inima/sufletul/instinctul şi propriul bebeluş. Împreună vom stabili care este echilibrul nostru.
Informarea corectă este crucială!
Simona Petroaie
Lion Mentor Association
