Lacrimile lui Djokovic sunt lacrimile noastre. Ale celor mulți, care am pătimit, ne-am revoltat, dar poate ne-a lipsit puterea de a lupta. Lacrimile celor care au îndrăznit să spună adevărul, pentru ca imediat să fie puși la stâlpul infamiei. Lacrimile copiilor care și-au văzut părinții, pentru ultima oară, în acei saci negri îmbibați cu biocide. Ale părinților care au plâns la căpătâiul copiilor împinși de propagandă să-și ”salveze” bunicii.
Lacrimile indisciplinaților, ale antivacciniștilor, ale teroriștilor domestici. Ale putiniștilor.
Djokovic a fost umilit în cel mai barbar mod posibil. A fost bătut cu pietre de armata de ciocli apocaliptici a globaliștilor fără niciun Dumnezeu. Și a suportat totul cu o demnitate ieșită din comun, aproape ireală. A încasat lovitură după lovitură, a căzut în genunchi, însă a continuat să lupte. Pentru el, însă deopotrivă și pentru noi, CEILALȚI. Pentru un principiu, în esență.
”Continuă să crezi în tine, să lupți pentru ideile tale, chiar dacă toți îți sunt împotrivă”.
Este cea mai importantă lecție de viață pe care Djokovic ne-o lasă moștenire. Mai importantă poate chiar decât întreaga carieră sportivă.
Cu o copilărie marcată de războiul din Iugoslavia, provenit dintr-o țară mică, majoritar ortodoxă, lui Nole i-a fost greu să răzbească. I-a fost dificil să intre în competiție, de la egal la egal, cu ceilalți titani ai tenisului, Federer și Nadal – preferații televiziunilor și ale ”elitelor” de la Davos. Mass-media i-a ignorat loviturile de rever, însă i-a pus sub lupă orice gest extrasportiv. Orice zâmbet, orice privire, orice suspin.
Djokovic, un luptător prin excelență, nu s-a îndoit nici măcar o clipă sub bătaia vântului. S-a ridicat imediat după experiența nefastă de anul trecut, a strâns din dinți și a muncit cu și mai multă râvnă. Cu o ambiție supraomenească.
A vrut să-și arate sieși, în primul rând, că poți fi în același timp cel mai bun sportiv, dar și cel mai bun OM. O excepție în noua lume globalizată, plină de falsitate, înșelăciune, demagogie. Un exemplu strălucit de curaj, determinare, muncă, talent și mai ales caracter.
Presiuneaiunea pentru cucerirea celui de-al 22-lea titlu de Grand Slam a fost enormă. Insuportabilă. Făcută și mai apăsătoare după ce mass-media corporatistă s-a așezat cu cizmele pe capul lui Djokovic-tatăl. O presiune care ar fi doborât orice muritor. L-ar fi făcut să tremure încontinuu duminică, pe arena Rod Laver din Melbourne.
Nu și pe Nole. Scandările sârbilor din tribună, pumnii strânși în lumea largă, încurajările soției și ale apropiaților, i-au dat aripi. L-au purtat spre un nou succes fenomenal, aproape ignorat de jurnaliștii care au fost și rămân în prima linie a pandemiei și a războiului.
Lacrimile lui Djokovic sunt lacrimile noastre. Ele ne dau speranța că nu e chiar totul pierdut.
Adrian Onciu
Cunoașterea este putere!
Lion Mentor Association
